Cine va fi folosit de Dumnezeu?

„Domnul este foarte înălțat, dar îi priveşte pe cei înjosiți şi îi cunoaşte de departe pe cei mândri,” (Psalmul 138:6).

Aceste cuvinte izvorăsc dintr-o inimă plină de cunoştința gloriei lui Dumnezeu. În lume au fost căutați dintotdeauna cei care s-au făcut ei înşişi importanți, însă în ultimii ani stimarea sinelui a fost ridicată la rangul de virtute supremă. Această tendință lumească ne-a prins, din păcate, şi pe noi cei care suntem chemați să ne smerim sub mâna puternică a lui Dumnezeu. Marele adevăr al acestui verset este că Dumnezeu îşi arată favoarea față de cel care-şi înțelege starea umilă şi că îl respinge fără să stea pe gânduri pe cel care nu-I dă glorie, fiind îndrăgostit de propria-i persoană. Acest păcat al auto-înălțării este, din nefericire, încurajat sau în cel mai fericit caz trecut cu vederea printre cei care au fost dobândiți de Dumnezeu pentru Sine. Există multe părtăşii al căror scop declarat este acela de a-I da glorie lui Dumnezeu, dar care în practică Îl dezonorează pe Dumnezeu prin tolerarea păcatului mândriei. Acest păcat rămâne adesea neconfruntat deoarece el este larg răspândit chiar printre lucrătorii Evangheliei. Trebuie să înțelegem că trezirea este o lucrare prin care Dumnezeu se glorifică pe Sine în care nu e nicidecum loc pentru auto-afirmare.

 

„Pentru că cine te face deosebit? Şi ce lucru ai tu pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai şi primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?” (1 Corinteni. 4:7).

În această vreme în care Domnul stârneşte inimile celor care au cunoscut harul Său făcându-i să-şi dorească trezirea şi să mijlocească pentru ea, ce altceva ar putea să ne ceară Dumnezeul nostru decât să umblăm smeriți cu El. Nevoia noastră este aceea de a fi zdrobiți, zdrobiți mai întâi atunci când vine vorba de potențialul nostru. Adunările de azi sunt pline de talente, de minți strălucite, de oameni cu înfățişare plăcută, iar impresia pe care o lasă aceşti oameni este că Dumnezeu nu S-ar descurca fără ei, că adunările ar fi oropsite fără abilitățile lor. Cu toate acestea Cuvântul lui Dumnezeu ne învață contrariul, niciun talent şi nicio înzestrare nu ne face mai speciali decât ceilalți frați. Acelaşi verset ne ajută să înțelegem că acestea nu sunt nimic altceva decât harul lui Dumnezeu cu care nimeni nu se poate lăuda. Deşi am fost binecuvântați cu aptitudini, care pot şi ar trebui să fie folosite pentru gloria Celui care ni le-a dăruit, El vrea să înțelegem că Lui îi plac cei neajutorați. Dacă e să răspundem la întrebarea „ce putem face să fim mântuiți?”, trebuie să recunoaştem că suntem fără putere (Romani 5:6). Iar, dacă e să răspundem la întrebarea „ce putem face ca să aducem trezirea?”, din nou suntem la discreția lui Dumnezeu, fiindcă cine Îi poate porunci lui Dumnezeu? Ajungând la această binecuvântată realizare nu putem decât să strigăm după îndurarea lui Dumnezeu.

 

„Vai de mine! pentru că sunt un om pierdut; pentru că sunt un om cu buze necurate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate; pentru că ochii mei L-au văzut pe Împăratul, Domnul oştirilor!” acestea sunt cuvintele unui om care era zdrobit pentru că îşi înțelesese propria păcătoşenie (Isaia 6:5).

După cum ne împiedică să ne vedem starea de neajutorați, că suntem cu totul lipsiți de putere indiferent de iscusirea minții, indiferent de talente şi indiferent de înfățişare, în acelaşi fel păcatul înălțării sinelui ne orbeşte cu privire la nevoia noastră după pocăință. Cel mândru nu va accepta niciodată să răspundă chemării lui Iacov: „Întristați-vă şi jeliți şi plângeți: râsul vostru să se schimbe în jale şi bucuria în mâhnire” (Iacov 4:9). Puține sunt azi lacrimile pocăinței, dar ele sunt cu mult mai de preț decât râsul unei inimi care nu simte povara păcatului.

 

Trezirea este o lucrare minunată al cărei unic erou este Dumnezeu. Folosiți de Dumnezeu vor fi doar aceia care au lepădat orice gând înalt cu privire la persoana proprie, care nu pot face altceva decât să recunoască, în rugăciune, înaintea lui Dumnezeu că nu pot face nimic de la ei înşişi şi că nu au cum să răzbată până ce Domnul nu-i atinge şi pe ei cu cărbunele aprins.

Dudaș Uţu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *